Scriu povestea asta din memorie fiindcă tura s-a produs în Noiembrie 2017; și ce tură faină a fost, cu peripeții, nu oricum.

Sezonul turistic se apropia de final; fusese un sezon tare plin, plin de satisfacții profesionale (sună așa…muncitorește) iar acum vroiam un pic de timp de calitate și pentru mine. Uite așa, încep să mă gândesc pe unde aș putea să dau o tură, o combinație de hiking și fotografie. Îmi îndrept atenția către frumusețea asta de Buila Vânturarița, unde am fost de nu mai știu câte ori dar unde tot timpul descopăr ceva spectaculos.

So far…so good…so what, vorba celor de la Megadeth. Întrebarea este când plec și cu cine? Mă uit un pic pe prognoză și decid că vreau să plec în timpul săptămânii; dar atunci toată lumea lucrează. Ei bine, nu era pentru prima oară când mă găseam în situația asta așa că decid să plec, ca în multe alte cazuri dealtfel, singur.

Plin de entuziasm mă apuc să îmi fac bagajul și îmi fac un plan: plec în creierii dimineții, văd eu ce traseu fac, iar noaptea rămân la canton Cheia. Îl sun pe John cabanierul, trăncănesc cu el și îl anunț că merg acolo. John mă anunță că voi fi singur pe acolo fiindcă toata lumea s-a retras la oraș; nu e problemă, sunt obișnuit să fiu singur pe unde merg.

Ca un om pus pe treabă ce sunt îmi fac bagajele cu conștiinciozitate: haine potrivite, mâncare, sac de dormit, și altele.

A doua zi de dimineață mă trezesc foarte devreme și plec la drum. Hotărăsc să pornesc din Bărbătești și să urc spre Schitul Pătrunsa; de la Pătrunsa plănuiesc să merg la Pahomie apoi să parcurg cheile și să merg la canton. Mai aveam și altă variantă: Bărbătești – Pătrunsa – Curmătura Builei – canton; până la urmă a câștigat varianta doi, dar numai parțial.

Până să ajung la Bărbătești mă minunez de cât de cald este pentru Noiembrie. Este cald și senin iar priveliștea către muntele meu este amețitoare; o să fie o tură excelentă și o să am o grămadă de material cu fotografii de toamnă.

Până să ajung la Bărbătești o lălăi: opresc să îmi cumpăr niște ciocolată, apoi o cafea, mă bucur de faptul că sunt plecat de acasă în timpul săptămânii, mai trag pe dreapta și mai verific niște mailuri, mai dau telefoane…

Ajung în Bărbătești pe la ora 10 (cam târziu pentru ceea ce aveam eu în plan), mă echipez și pornesc spre Pătrunsa. Pădurea este superbă și mă bucur de fiecare frunză, de fiecare gură de aer proaspăt.

Ajung la Pătrunsa după aproximativ o oră. Acolo beau apă, mănânc ceva, schimb doua vorbe cu călugării apoi mă pun pe fotografiat. Muntele se înalță semeț în fața mea și nu mă mai satur să îl fotografiez; am o grămadă de aventuri din Buila: am bălăurit printr-un lan de urzici, mi s-a făcut rău pe Brâna Caprelor, am bălăurit noaptea prin pădure căutând traseul către Canton, m-a plouat și udat până la piele câteva ore de la vagon către Pietreni, am rătăcit traseul pe creastă; și ar mai fi, dacă sap în lada cu amintiri.

Și uite așa trece timpul, mai o poză, mai un măr, și ajung la concluzia că nu am cum să mai ajung azi până la canton; trec deci la planul B și anume dormit în refugiul din Curmătura Builei.

Până la refugiu sunt cam 2 ore și ceva de mers însa eu aveam să fac mai puțin. Drumul până acolo nu este chiar ușor; prima parte urcă abrupt prin pădure, foarte abrupt chiar, și te scoate la gol alpin. Când ai ieșit la gol alpin ai o priveliște senzațională în spate; se vede către Pătrunsa iar mai departe vezi dealuri împădurite și munți maiestuoși.

Încep să mă gândesc cum ar fi să vin cu turiști străini aici. Sunt absolut convins că le-ar plăcea sălbăticia asta, schiturile astea ascunse prin pădure, cheile, râurile repezi, traseele de cățărat; Buila este un loz câștigător, cu siguranță.

Mai urc ce mai urc apoi încep să caut poteca, sau mai bine zis potecile; greu să îți dai seama pe unde să mergi exact fiindcă sunt n potecuțe, făcute de om sau de capre negre. Atâta timp cât știi în ce direcție e refugiul ești bine.

În curând ajung într-o poieniță unde îmi aduc aminte că în urmă cu 3 ani era plin de flori de Nu mă uita. De acolo mai urc vreo 15 minute și ajung în zona refugiului, aproape de Hornurile Popii. Este liniște deplină și nu e țipenie de om prin zonă. Nu m-am întâlnit cu nimeni și nici nu cred că mă voi întâlni nici azi și nici mâine.

Este foarte frumos și cald iar ceasul este cam 14-15. Cerul arată spectaculos: ceva nor, soare și o lumină superbă pentru poze; e clar: plec să trag niște cadre.

Îmi iau aparatul și mă duc spre și prin unul din hornuri. În curând ies în creastă iar de acolo îmi îndrept privirile către Munții Căpățânii și către toate minunățiile pe care mi le oferă Buila. Cred că am stat acolo cel puțin o oră, până când frigul a început să mă deranjeze; începuse să bată ușor vântul iar mâinile îmi înghețaseră pe aparat.

Cobor la refugiu și mai fac niște fotografii prin zonă. Una peste alta, ce să zic, lumina este senzațională; este o lumină rece, de toata frumusețea.

Uite așa trece timpul și încet-încet soarele apune iar în curând se face întuneric; acum este în jur de ora 18, nu se mai vede nimic, așa că mă apuc să îmi pregătesc patul.

Pentru cei care nu știu, refugiul din Curmătura Builei este o construcție de lemn, cu două camere fiecare cu câte o masă. Acolo se poate dormi în condiții de prici, pe lemn (nu există saltele, paturi etc.). Nu este neapărat cel mai confortabil loc pentru dormit însă când ai nevoie este binevenit.

Mă apuc să îmi scot bulendrele din rucsac și ajung la sacul de dormit. Dar ce să vezi? Sacul de dormit era cel de vară, un fel de sac de Vama Veche, plasă de țânțari, cum zice un prieten de-al meu. Se pare că nu am fost atent și din greșeală am luat sacul ăsta în loc de cel gros, pentru temperaturi de Noiembrie.

În fine, pe timpul zilei fusese cald (chiar fusese vreme de tricou pe mare parte din traseu) iar acuma vorba ceea….cât de frig poate fi noaptea? Mi-am zis că oricum eu nu sunt friguros de felul meu și oricum voi sta între niște pereți așa că voi fi ferit de frig.

Afară era beznă și atât de liniște…încât puteai să îți auzi gândurile; ajunsese să mi se pară chiar un pic sinistru. Începuse să semene cu filmul Cabin in the woods :)).

În fine, îmi aranjez sacul și mă întind pe patul de lemn. Pun pe mine mai multe straturi și încerc să mă fac confortabil; ca să am cât mai puțin de cărat am zis că nu îmi mai iau izoprenul. Am ajuns să regret asta fiindcă am dormit direct pe lemn; oasele șoldului nu au fost foarte fericite.

La un moment dat am ațipit (vă dați seama, mă culcasem pe la ora… 19?). Știu că m-am trezit și am avut impresia că ațipeala durase o veșnicie; de fapt durase cam o oră. M-am uitat la ceas și m-am întrebat ce naiba fac eu până când se crapă de ziuă adică pe la 6 dimineața? Nu îmi luasem cu mine nici căști, nici o carte…nimic.

Nu numai că timpul trecea al naibii de greu dar a început să se lase frigul în cameră; cu toate hainele pe mine și tot simțeam cum frigul se strecoară prin plasa mea de țânțari. La un moment dat am realizat că scot aburi pe gură…no, acuma chiar ca e racoare :))).

Mă uit la telefon și văd că am ceva semnal așa că mă apuc să îmi verific emailurile. Mi-a scris Kay din USA, vrea să vină în tur în luna Mai împreună cu 3 persoane; au o extensie de 10 zile după ce termină croaziera așa că vor să facă un tur. Mă apuc să îi răspund, îi scriu un mail mai amplu și uite așa mai trec 5 minute :))).

Mai am doar vreo 10 ore de suportat, cât de greu poate fi? Aș face orice acuma: aș juca șotron, bambilici, elasticul, aș suporta și vizita unor neamuri plictisitoare numai să treacă timpul.

Și uite așa cum mă frământam eu, la un moment dat intră în scenă…

Jerry the mouse

Știți care e culmea? Când l-am văzut mi-am adus aminte că mai văzusem unul tot în acest refugiu, cu 4 ani în urmă; să fi fost același? Mă îndoiesc.

În liniștea aia de cavou am auzit un foșnet căruia nu i-am dat mare atenție. Foșnetul s-a repetat însă așa că am ciulit urechile; mi-am aprins frontala și am început să luminez încăperea. Foșnetul s-a oprit dar a reînceput peste câteva secunde.

Am pus frontala pe rucsac (rucsacul era pe masă) și în momentul ăla am văzut doi ochi care mă fixau. Era șoarecele, șoricelul Jerry (așa îi zisesem celui din 2013), și căuta de mâncare.

Vreau să zic din capul locului că nu am teama de gândaci, păianjeni și alte târâtoare. Nu am o problemă nici cu șoarecii însă în situația respectivă (singur în mijlocul pădurii) mi-a fost un pic teamă. Teama că ăsta o să îmi intre în sac sau cine știe pe unde altundeva și nu o să mă lase să dorm toată noaptea; am avut dreptate parțial: chiar nu am dormit din cauza lui.

Înjurând și blestemând m-am ridicat și m-am dus să îmi închid rucsacul. Am băgat toată mâncarea în el, l-am închis bine, apoi l-am băgat în sacul de dormit. Înainte de asta am luat nițică pâine și am aruncat-o afară gândindu-mă că Jerry o să plece după mâncare și o să rămână acolo; pff, ce idiot eram :)).

Am crezut că mișcarea asta o să mă mai liniștească însă ce să vezi…Jerry was all over the place, la propriu: se fâțâia pe masă, urca și cobora pe piciorul patului, era pe sub pat, intra și ieșea din cameră. Ce făceam eu? Stăteam cu frontala aprinsă și îl urmăream și tremuram de draci și de frig.

Toată noaptea aia cred că am reușit să dorm în total vreo 2 ore. Cum puneam geană pe geană îl auzeam pe amicul meu plimbându-se încoace și încolo; ăsta nu are somn???

La un moment dat a început să bată vântul și atunci mi-am dat seama că refugiul nu era foarte bine izolat. Frigul intră prin toate crăpăturile din refugiu și își croia drum către mine.

Îmi era clar că nu voi putea să dorm de frig; m-am mutat prin toate colțurile încăperii. M-am pus în șezut și m-am sprijinit pe rând de toate colțurile, cu genunchii la piept, suflând în pumni; simțeam vântul prin toate crăpăturile refugiului iar pe Jerry îl vedeam peste tot; îmi pierdeam mințile ușor-ușor :)).

Și uite așa treceau orele. Eu mai ațipeam din când în când preț de câteva minute, iar mă trezeam, și tot așa. La un moment dat nu l-am mai auzit pe Jerry; sau cine știe, poate frigul îmi amorțise simțurile.

Epilog

Pe la 6 dimineața am văzut că se crapă de ziuă. Clar, nu mai puteam sta în cavoul ăla, trebuia să plec. M-am ridicat din colțul în care zăceam deja de câteva ore și am încercat să mă mișc. Aveam mușchii amorțiți așa că mi-a luat vreo 10 minute să îi revigorez; gimnastica m-a ajutat.

Ca să mă încălzesc mi-am făcut rapid o supă la plic; m-a dezmorțit, ce să mai.  Am mai mâncat din ce aveam prin rucsac, neatins de șoricel, și m-am mai întremat.

Se anunța o zi foarte frumoasă, cu soare cu dinți. Pe la ora 7 mi-am luat catrafusele și am plecat spre Hornurile Popii; traseul pentru azi era: refugiul Curmătura Builei – Hornurile Popii – Muntele Cacova – Scărișoara – Pătrunsa – Bărbătești.

Traseul nu este unul dificil din punct de vedere tehnic însă este unul destul de lung, cu multă coborâre și cu niște urcări solicitante. Eu eram după o noapte de nesomn și cu mușchii înțepeniți.

Am luat-o ușor la pas și am simțit că mă mai încălzesc. M-am oprit de câteva ori și m-am uitat în jur; așa frumos se vedea, și spre Căpățânii, și spre Țucla…

La un moment dat am văzut capre negre și m-am bucurat tare. Nu îmi aminteam să mai fi văzut capre negre pe acolo.

Mi-am continuat drumul și am trecut de intersecția cu traseul ce duce spre Valea Costești. De acolo traseul coboară destul de abrupt, în direcția unei stâne; aveam să aflu că nu era stâna la care trebuia să ajung eu.

Eu țineam minte că de la stâna respectivă trebuie să intru în pădure și apoi să merg spre Scărișoara; ei bine, stâna la care trebuia să merg eu era de fapt mai în stânga și era de fapt un saivan. De la acel saivan trebuia să merg prin pădure și apoi să cobor spre Scărișoara (asta am aflat ulterior).

Un pic dezorientat, m-am învârtit în zona aia de câteva ori, încercând să îmi dau seama (să îmi aduc aminte de fapt) pe unde merge poteca mea. Într-un final am sunat la SALVAMONT și am primit îndrumări. Am apucat-o pe poteca ce ducea către saivan iar de acolo drumul a fost clar.

Genunchii mei au simțit din plin coborârea până în Scărișoara; dar bineînțeles că aia nu a fost tot. Din Scărișoara, mergând spre Pătrunsa, ai numai pădure și o succesiune de urcări și coborâri ce te storc de vlagă.

Într-un final am ajuns la Pătrunsa. Acolo m-am întins în iarbă și m-am odihnit: am mâncat ceva, am băut apa, am ascultat foșnetul frunzelor; schitul Pătrunsa este un loc unde întotdeauna am fost invitat la masă și servit cu mâncare de post.

Dupa o binemeritată pauză am luat-o la vale iar după aproximativ o oră am ajuns la mașină. Obosit dar fericit am plecat spre București.

Au fost două zile superbe, cu peripeții și multe momente faine surprinse de aparatul de fotografiat.

Cât despre Jerry…ne vedem data viitoare!

PS: Poze cu Jerry nu am însă las aici una care îmi place mult si pe care am făcut-o în prima zi.